Ne putem aminti primul an de viață?
Ce spune știința despre primele amintiri

De Cosmin Papadopol · Actualizat la 11 august 2026

Poate că ai în minte o scenă foarte veche: lumina dintr-o cameră, marginea pătuțului, o persoană aplecată asupra ta. Pare atât de vie, încât întrebarea vine firesc: „Chiar îmi amintesc ceva de când eram bebeluș?”

Ce este amnezia infantilă?

Prin amnezie infantilă cercetătorii descriu lipsa relativă a amintirilor autobiografice din primii ani de viață. Pentru cei mai mulți adulți, primele amintiri care pot fi povestite ca episoade personale apar în jurul vârstei de trei-patru ani. Limita nu este identică pentru toată lumea și depinde inclusiv de felul în care este pusă întrebarea, de limbaj, de cultură și de discuțiile din familie.

Copiii mici își pot aminti unele evenimente mai devreme decât o vor face la maturitate. Pe măsură ce cresc, o parte dintre aceste amintiri devin inaccesibile, iar data atribuită „primei amintiri” tinde să se mute spre o vârstă mai mare. Nu există, așadar, un întrerupător care pornește memoria într-o anumită zi.

Ce a găsit studiul „Fictional First Memories”?

Într-un studiu publicat în Psychological Science, cercetătorii Shazia Akhtar, Lucy Justice, Catriona Morrison și Martin Conway au analizat relatările despre prima amintire ale unui eșantion foarte mare. Participanții au fost rugați să descrie o amintire personală directă, nu o poveste de familie sau o scenă cunoscută dintr-o fotografie.

Din 6.641 de răspunsuri analizate, 2.487 de persoane au plasat prima amintire la doi ani sau mai devreme, iar 893 la un an sau mai devreme. Autorii au considerat că multe dintre relatările extrem de timpurii sunt improbabile ca amintiri autobiografice propriu-zise.

Explicația propusă nu este minciuna. Oamenii pot construi, fără să-și dea seama, o scenă coerentă dintr-un fragment senzorial, o fotografie, o poveste auzită de mai multe ori și cunoștințe despre propria copilărie. În plus, o scenă reală poate fi datată greșit: ceva petrecut la trei ani ajunge să fie atribuit vârstei de un an.

Bebelușii au memorie, dar nu un jurnal autobiografic

„Nu-mi amintesc” nu înseamnă „nu am învățat nimic”. Un bebeluș poate recunoaște fețe, voci și regularități, poate învăța asocieri și poate reacționa diferit la lucruri familiare. Aceste capacități timpurii sunt forme reale de memorie.

O amintire autobiografică este însă mai pretențioasă. Pentru a spune mai târziu „mi s-a întâmplat mie, atunci și acolo”, creierul trebuie să lege persoana, locul, succesiunea evenimentelor și sensul lor într-o poveste care poate fi recuperată peste ani. Dezvoltarea hipocampului și a conexiunilor sale, apariția unui sentiment mai stabil al sinelui, limbajul și conversațiile despre trecut contribuie toate la această capacitate.

De aceea sunt compatibile două idei care par să se contrazică: bebelușii formează amintiri, dar adulții nu pot recupera de obicei episoade coerente din primul lor an de viață.

Ce aduce nou un studiu publicat în 2025?

Un studiu cu imagistică cerebrală realizat cu bebeluși treji a arătat că, începând aproximativ din jurul vârstei de un an, o activitate mai mare a hipocampului în timpul vizualizării unor imagini noi a prezis recunoașterea lor ulterioară. Rezultatul susține ideea că sistemele necesare codificării unor experiențe individuale funcționează deja în copilăria foarte timpurie.

Studiul nu arată că adulții pot relata corect scene de la câteva luni și nici că fiecare imagine recunoscută devine o poveste autobiografică păstrată toată viața. El mută întrebarea de la „poate bebelușul să formeze vreo amintire?” la „de ce devin aceste urme atât de greu de recuperat mai târziu?”.

Cum se poate construi o amintire foarte timpurie?

Imaginează-ți că ai văzut de zeci de ori o fotografie cu tine într-un cărucior roșu. Părinții au povestit că în ziua aceea ploua, iar tu ai adăugat mirosul ud al străzii și senzația păturii. După ani, scena poate fi trăită din interior și poate părea o amintire directă.

Mai există și fenomenul de „telescopare”: apropiem în timp un eveniment mai vechi sau îl împingem mai departe decât a fost în realitate. O scenă autentică de la doi ani și jumătate poate ajunge, cu bună-credință, să fie datată „de pe când aveam câteva luni”.

Memoria este influențată și de felul în care povestim. De fiecare dată când recuperăm o amintire, nu scoatem dintr-un sertar o copie neatinsă; o reconstruim în prezent. Detaliile centrale pot rămâne, în timp ce altele se schimbă sau sunt completate pentru ca povestea să aibă sens.

De ce o amintire vie nu este automat exactă

Claritatea, emoția și siguranța subiectivă ne spun cât de convingătoare este experiența pentru noi, nu cât de exact reproduce trecutul. Putem avea încredere mare într-un detaliu greșit și, invers, putem ezita în privința unui eveniment real.

Nici confirmarea familiei nu rezolvă întotdeauna lucrurile. Ea poate confirma că evenimentul a avut loc, dar nu că fiecare detaliu al amintirii provine din experiența directă sau că vârsta atribuită este corectă. Relatările membrilor familiei se pot influența reciproc.

Această limită nu face memoria inutilă. Ea ne amintește doar că memoria este un instrument pentru orientare și sens, nu o cameră de supraveghere infailibilă.

Patru întrebări utile pentru o amintire foarte timpurie

1. Ce îmi amintesc senzorial și ce știu din alte surse? Separă imaginea, sunetul sau senzația de informațiile aflate din povești și fotografii.
2. Privesc scena din ochii mei sau mă văd din exterior? O perspectivă din afara propriului corp poate sugera contribuția unei fotografii ori a unei reconstrucții, fără să demonstreze singură că scena este falsă.
3. Când am auzit prima dată povestea? Repetarea unei relatări o poate face familiară și ușor de imaginat.
4. Ce poate fi verificat independent? Data unei mutări, existența unui obiect ori vârsta la care mergeai pot restrânge intervalul. Verificarea faptului că evenimentul s-a produs nu dovedește automat precizia tuturor detaliilor.

Scopul acestor întrebări nu este să „demoleze” o amintire, ci să lase loc pentru o formulare mai onestă: „Așa îmi apare scena, dar nu pot ști cât provine din experiența directă și cât a fost construit ulterior.”

Ce contează pentru viața de azi?

Uneori, valoarea personală a unei amintiri nu depinde de certificarea fiecărui detaliu. Poate conta ce emoție trezește, ce poveste spui despre tine și cum influențează relațiile sau alegerile actuale. Putem explora acest sens fără să transformăm o impresie într-un fapt istoric sigur.

Pentru a continua explorarea felului în care emoțiile și interpretările ne influențează în prezent, poți citi și Blocaj emoțional: cum ne recăpătăm adaptabilitatea, precum și Ce este și cum dezvoltăm inteligența emoțională.

Este important și să nu forțăm „recuperarea” unei scene. Nicio tehnică nu poate garanta că o amintire foarte timpurie recuperată este exactă, iar întrebările sugestive pot modifica ceea ce ajungem să credem că s-a întâmplat.

În consilierea pentru dezvoltare personală putem lucra cu semnificația pe care o poveste o are în prezent, cu emoțiile și cu pașii concreți pe care îi alegi acum. Acest proces nu stabilește dacă o amintire este adevărată și nu înlocuiește psihoterapia, evaluarea psihologică sau îngrijirea medicală.

Întrebări frecvente

Pot avea o amintire reală de dinainte de un an?

Este posibil să existe fragmente sau urme de memorie, dar o relatare autobiografică detaliată, datată corect înainte de un an și păstrată până la maturitate, este foarte improbabilă. De regulă nu poate fi separată cu certitudine de reconstrucție și de informațiile aflate ulterior.

Dacă nu ne amintim viața de bebeluș, înseamnă că bebelușii nu au memorie?

Nu. Bebelușii recunosc, învață și păstrează informații. Problema este conservarea și recuperarea peste mulți ani a unui episod personal coerent, nu absența totală a memoriei.

De ce pare scena atât de vie?

Repetarea, emoția, fotografiile și imaginația pot face o scenă foarte familiară și convingătoare. Vivacitatea nu este o măsură sigură a exactității.

Fotografiile pot crea amintiri?

Pot contribui la o reconstrucție. O fotografie reală, combinată cu povești și imaginație, poate ajunge să fie trăită ca o scenă privită din interior.

Hipnoza poate recupera cu exactitate amintiri uitate?

Nu există o metodă care să garanteze recuperarea fidelă a unor amintiri foarte timpurii. Sugestia și așteptările pot introduce detalii noi, de aceea certitudinea obținută nu trebuie confundată cu verificarea istorică.

Surse și lecturi suplimentare

• Akhtar și colaboratorii (2018), „Fictional First Memories”, Psychological Science.
• Howe (2022), „Early Childhood Memories Are not Repressed”, Topics in Cognitive Science.
• Yates și colaboratorii (2025), „Hippocampal encoding of memories in human infants”, Science.
• Peterson (2021), „What is your earliest memory? It depends”, Memory.
• Bauer și Larkina, cercetare prospectivă despre apariția amneziei infantile.

Poți continua cu alte materiale din pagina Articole de dezvoltare personală sau poți vedea formatul, durata și prețul ședințelor.